Fertilizarea culturii de rapiţă

Fertilizarea

Fertilizarea este unul dintre elementele tehnologice cu cel mai mare impact asupra
producţiei.Rapiţa este una dintre culturile cu cele mai ridicate consumuri specifice (cantităţile de elemente nutritive exprimate în kilograme substanţă activă convenţională, utilizate pentru producerea unei tone de recoltă principală şi a cantităţii corespunzătoare de biomasă).

Dozele recomandate (în lipsa analizelor chimice), variază în funcţie de recolta scontată între
80-180 kg N/ha, 50-120 kg P2O5/ha şi 65-150 K2O/ha. Pentru realizarea producţiilor, plantele de rapiţă folosesc îngrăşămintele aplicate şi elementele din sol, în funcţie de fertilitatea solului. Solurile din România „oferă” plantelor anual
între 20-60 (80) kg N, în jur de 20-25 kg azot pentru fiecare procent de humus.
De asemenea, ajung în soluţia solului cca. 1,6-1,8 kg P2O5 pentru fiecare ppm P şi1,6 kg
K2O pentru fiecare ppm de K. De exemplu, un sol care are 3% Humus, 30 ppm P şi 200 ppm K, va
pune la dispoziţia plantelor următoarele cantităţi: 60-75 kg N/ha, 48-54 kg P2O5/ha şi 320 K2O/ha.
Când fertilizarea a fost necorespunzătoare, sau condiţiile climatice au influenţat negativ
absorbţia nutrienţilor, pot apărea simptome ale carenţelor în diferite elemente chimice.

Fertilizarea cu azot

Fertilizarea cu azot în toamnă La ieşirea din iarnă, o cultură promiţătoare de rapiţă trebuie să
aibă biomasa părţii aeriene de cel puţin 500-600 g/mp (substanţă proaspătă). Pentru realizarea
acestei biomase, plantele de rapiţă absorb între 35-45 kg N/ha, ceea ce înseamnă că în sol trebuie să
existe la semănat între 45-60 kg azot mineral/ha.
Dacă rapiţa urmează după cereale păioase la care s-au obţinut producţii mari, iar paiele au
fost tocate şi încorporate, trebuie evitată apariţia „foamei de azot“.
Pentru aceasta, se aplică câte 7-10 kg N pentru fiecare tonă de resturi vegetale încorporată.
Raportul între boabe şi paie la cereale este următorul: la grâu 1:1,3, la orz şi orzoaică 1:1, iar la
secară şi ovăz este de 1:1,5.
Unii specialişti consideră că pe solurile culturalizate, în care se aplică an de an cantităţi mari
de îngrăşăminte cu azot, nu mai trebuie administrat azot pentru descompunerea paielor, sau se
aplică cantităţi mici (20 kg N/ha).

Fertilizarea cu azot în primăvară

• Aplicarea fracţionară a azotului măreşte eficienţa îngrăşămintelor.
• Când doza este mai mică de 100 kg N/ha, se poate aplica într-o singură fracţie, puţin înainte de
alungirea tulpinii.
14
• Când doza calculată depăşeşte 100 kg N/ha se fracţionează în 2-3 aplicări, pentru a mări gradul de
absorbţie a azotului din îngrăşăminte şi pentru a evita pierderile prin levigare, ţinându-se seama de
masa plantelor la ieşirea din iarnă.
• La plantele mici, prima doză se aplică înainte sau în momentul reluării vegetaţiei (temperatura
medie zilnică depăşeşte 50 C, lucru care se întâmplă de obicei în luna martie). Prima aplicare nu
trebuie să depăşească 60 kg N ha, deoarece plantele, fiind mici, nu pot folosi bine azotul. Restul
azotului se aplică 2-3 săptămâni mai târziu, înainte de faza de muguri florali uniţi (inflorescenţa
principală nu mai este acoperită de frunze).
• La plantele de talie medie se recomandă două aplicări: 60-80 kg N/ha la reluarea vegetaţiei şi
restul până în faza de muguri florali uniţi.
• La plantele foarte mari, care au absorbit mult azot în timpul toamnei, se aplică o singură dată
azotul, în cantităţi mici, în faza de muguri florali uniţi.
• Dacă primăvara este secetoasă, solul are pH bazic, temperaturile depăşesc 150 C (când azotul se
aplică târziu), pot apărea unele pierderi cauzate de volatilizarea formelor amoniacale (uree,
amoniu). În acest caz, se măreşte doza cu 10 kg N/ha. În restul situaţiilor, pierderile sunt mici,
deoarece solul este suficient de umed, iar suprafaţa foliară este suficient de dezvoltată pentru a
permite reabsorbţia amoniacului volatilizat.
• Pe solele mari (comasate), pot exista diferenţe mari între dozele ce trebuie aplicate în zone diferite
ale parcelelor.
Azotul nu trebuie aplicat pe solul îngheţat sau acoperit cu zăpadă, deoarece cantitatea
levigată este foarte mare.

 Fertilizarea cu fosfor

Rapiţa este o cultură cu exigenţe mari faţă de fosfor.
Unii specialişti consideră că îngrăşămintele cu fosfor pot fi aplicate oricând, pentru a păstra
un nivel ridicat de fosfor mobil în sol.
În majoritatea cazurilor, este bine să se fertilizeze cu fosforul înainte de semănat.
Pe solurile sărace în fosfor, specialiştii francezi recomandă chiar aplicarea îngrăşămintelor
pe arătură, pentru ca, în urma lucrărilor de pregătire a patului germinativ, plantulele de rapiţă să
găsească foarte repede fosforul în straturile superficiale.
Dacă ar fi fost aplicate înainte de arat, îngrăşămintele ar fi plasate la adâncimi prea mari
pentru tinerele plante (pe fundul brazdei) şi ar fi inaccesibile în primele faze de vegetaţie.
Nefertilizarea cu fosfor (în special pe solurile slab aprovizionate), penalizează puternic
producţia.
La rapiţă, carenţele de fosfor pot să apară din primele faze de vegetaţie, chiar din a doua
săptămână după răsărire, deoarece fosforul din rezervele seminţei se epuizează în primele 7 zile.
15

Absorbţia deficitară a fosforului se manifestă cel mai adesea la plantele tinere, după perioade
prelungite de vreme rece. În primele stadii ale carenţei, plantele pot avea culori normale, dar sunt
mai mici.

Fertilizarea cu sulf

Pentru rapiţă, sulful este considerat al treilea element ca importanţă, după azot şi fosfor.
Deocamdată sunt puţine îngrăşăminte cu sulf pe piaţă. Cele mai utilizate sunt superfosfatul
şi sulfatul de amoniu (21% azot şi 24% sulf). Cea mai bună variantă pentru acoperirea nevoilor de
sulf ar fi folosirea superfosfatului. Datorită conţinutului ridicat de sulf, fertilizarea cu 125 kg de
sulfat de amoniu este suficientă pentru a acoperi nevoile de sulf a culturii de rapiţă.
Sulfatul de amoniu este ieftin, dar se aplică mai greu, pentru că se prezintă ca o pulbere
(cristale fine) care se împrăştie cu oarecare dificultate.
Nu trebuie împrăştiat când plantele sunt umede sau îngheţate.
Sulfatul de amoniu are şi avantajul că reduce pH-ul pe solurile bazice, favorizând absorbţia
fosforului.

Există şi îngrăşăminte complexe, granulate, care se aplică uşor, care conţin sulf, dar sunt
destul de scumpe. Ele au şi avantajul că pot fi folosite atât pe solurile bazice, cât şi pe solurile acide.
Din păcate nu se acordă suficientă atenţie fertilizării cu sulf. Plantele de rapiţă au nevoie de
16 kg S pentru a produce o tonă de seminţe şi producţia secundară aferentă.
Rapiţa este planta care răspunde cel mai bine la fertilizarea cu sulf. În multe cazuri, carenţa
în sulf se observă la început la rapiţă şi numai peste câţiva ani se manifestă la cereale.
În general, la plantele oleaginoase, randamentul creşte direct proporţional până la doza de 60
kg S/ha.

Doza optimă de sulf (S) la rapiţă este de 20-30 kg/ha, (semnificativ mai mare decât la
cereale, unde ar trebui să fie de 10-20 kg S/ha). La rapiţă, raportul dintre sulf şi azot trebuie să fie
de 1/7. Ionii de sulfat sunt solubili, fiind uşor levigabili. De aceea, îngrăşămintele cu sulf (cu
excepţia superfosfatului), nu se aplică toamna.

Dacă se observă simptomele carenţei de sulf (pete de decolorare între nervuri), se aplică 100
kg sulfat de amoniu dizolvat în 500 l de apă.
Specialiştii francezi consideră că în cazul manifestării carenţei în S, pierderile pot ajunge
până la 1.000-2.000 kg/ha.

Scris de la 15/09/2015. Adaugat in Agricultura. Poti urmari orice raspuns la acest articol prin intermediul RSS 2.0. Poti lasa un comentariu sau un trackback (link) la acest articol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *